În octombrie 1918, conducerea Partidului Național Român s-a întrunit la Oradea și a adoptat o declarație despre dreptul românilor din Transilvania și din părțile ungare ale monarhiei de a-și hotărî singuri viitorul. Vasile Goldiș a participat la redactarea ei. Câteva zile mai târziu, Alexandru Vaida-Voevod a citit documentul în Parlamentul de la Budapesta. Între aceste două momente se află trecerea unei poziții de partid într-un act politic făcut public în capitala statului.
O toamnă în care cadrul politic se schimba
Primul Război Mondial se apropia de sfârșit, iar Austro-Ungaria traversa o criză profundă. Pentru românii reprezentați de Partidul Național Român, revendicările formulate ani la rând în interiorul sistemului dualist căpătau un sens nou. Nu mai era vorba numai despre obținerea unor drepturi în cadrul existent. Se punea problema cine avea autoritatea de a decide viitorul comunității.
Declarația de la Oradea a răspuns acestei schimbări. Ea a invocat autodeterminarea națiunii române, într-un limbaj politic care circula tot mai mult în Europa anului 1918. Nu trebuie citită ca un act izolat. Era rezultatul experienței parlamentare, al dezbaterilor din partid și al schimbării rapide a raportului de putere în monarhie.
Data documentului apare uneori în forme diferite deoarece sursele folosesc calendarul vechi și calendarul nou. Reperul folosit în multe sinteze este 12 octombrie 1918 pentru întrunirea de la Oradea și 18 octombrie pentru lectura în Parlament. Când un text istoric reproduce și cealaltă datare, este util să verificăm convenția calendaristică înainte de a presupune existența a două declarații.
Rolurile distincte ale lui Goldiș și Vaida-Voevod
Istoria documentului este uneori rezumată printr-un singur nume. O descriere mai exactă distinge între cei care au pregătit textul, organismul care l-a adoptat și deputatul care l-a citit public. Goldiș a avut un rol în elaborare. Comitetul Executiv al Partidului Național Român a adoptat declarația. Alexandru Vaida-Voevod i-a dat glas în Parlamentul de la Budapesta.
Această împărțire nu micșorează rolul niciunuia. Dimpotrivă, arată cum funcționa conducerea politică românească: documentele se discutau colectiv, apoi un reprezentant le susținea într-un cadru instituțional. Goldiș, cu experiența sa de profesor, publicist și fost deputat, era pregătit să formuleze un text cu forță de argument. Vaida-Voevod avea tribuna parlamentară pentru a-l face cunoscut.
Declarația a afirmat că o majoritate parlamentară nu putea hotărî în locul națiunii române. Miza era recunoașterea unui subiect politic colectiv. Această idee avea să stea în centrul acțiunilor din noiembrie, când Consiliul Național Român Central a cerut transferul autorității și a convocat o adunare reprezentativă.
De la Oradea la Arad
La sfârșitul lui octombrie 1918, s-a format Consiliul Național Român Central, cu reprezentanți ai Partidului Național Român și ai social-democraților români. Goldiș a devenit unul dintre membrii săi. Organismul a funcționat la Arad și a trecut de la declarația de principiu la acțiuni concrete: organizarea consiliilor locale, menținerea ordinii și relația cu guvernul de la Budapesta.
În noiembrie, nota adresată guvernului maghiar a cerut predarea puterii politice și administrative în teritoriile vizate. Goldiș a redactat textul. Dacă declarația de la Oradea anunța dreptul de a decide, nota de la Arad cerea consecințe instituționale ale acelui drept. Este o diferență importantă între program și exercitarea lui.
Tratativele cu delegația condusă de Oszkár Jászi nu au dus la recunoașterea cererii românești de autodeterminare. În acel punct, conducerea românească a ales convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Aceasta urma să dea deciziei un cadru reprezentativ. Rezoluția adoptată acolo a depășit declarația de la Oradea prin conținut și efect politic, dar nu poate fi înțeleasă fără primul pas.
Cum poate fi citită astăzi declarația
Documentul arată un moment de tranziție. Este încă formulat de un partid care acționase în sistemul parlamentar al monarhiei, dar își întemeiază cererea pe dreptul unei comunități de a ieși din logica acelui sistem. De aceea, lectura lui în Parlamentul de la Budapesta are o forță aparte: afirmația autodeterminării a fost făcută chiar în instituția căreia i se contesta dreptul de a decide singură.
Pentru cititor, declarația este și un exercițiu de precizie istorică. Ea nu este Rezoluția de la Alba Iulia și nici manifestul „Către popoarele lumii”. Fiecare text a avut alt public și alt moment. Declarația a stabilit poziția politică de la care au pornit pașii următori. Aradul și Alba Iulia au transformat-o într-un proces de organizare și decizie.
Citește și
- Vasile Goldiș și Partidul Național Român
- Consiliul Național Român Central
- Rezoluția de la Alba Iulia
Surse
- historia.ro
- historia.ro
- www.academiatm.ro
- agerpres.ro