Conducerea P.N.R. respinge autonomia administrativă oferită de guvernul Karoly prin Iaszi şi nu recunoaşte pretenţiile parlamentului şi a guvernului maghiar de a reprezenta naţiunea română din Transilvania la Congresul de pace „căci apărarea intereselor ei, naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare naţională”. Evenimentele precipându-se, are loc la Budapesta la 29 octombrie 1918, constituirea Consiliului Naţional Român Central, însărcinat cu puterea în practică a măsurilor ce decurgeau din Declaraţia de la Oradea. Printre cei şase reprezentanţi ai P.N.R. în acest Consiliu se numără şi Vasile Goldiş. Consiliul Naţional Român Central îşi stabileşte sediul la Arad unde începe din 7 noiembrie 1918 reapariţia ziarului „Românul”. Din îndemnul Consiliului, exprimat în manifestul „Către naţiunea română” se constituie în Transilvania gărzile şi consiliile naţionale române locale, gata să asigure preluarea puterii în condiţii de deplină ordine.

       Consiliul Noţional Român Central adresează la 18 noiembrie 1918 un alt manifest intitulat „Către popoarele lumii” redactat în limba română şi franceză prin care se exprimă hotărârea nestrămutată a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România, indiferent de ceea ce s-ar decide la Conferinţa de pace. În cursul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central numit acum Marele Sfat al Naţiunii Române desfăşoară intense pregătiri în vederea convocării unei adunări a reprezentanţilor tuturor categoriilor sociale din Transilvania. Textul convocării, ca de altfel şi al celor două manifeste ale CNRC a fost redactat de Vasile Goldiş, care a conceput această adunare ca un forum al întregii ţări a cărei voinţă avea să fie legitimată aici.


Delegatia Marii Uniri

       La 1 decembrie 1918 Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteie a unor noi state naţionale. Libertatea naţiunii române din Transilvania nu poate fi concepută în afara unirii ei cu România între hotarele fireşti moştenite de la strămoşi. În concluzie, arată Vasile Goldiş „unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunii” şi astăzi, în 1918 după atâtea veacuri de luptă şi suferinţă „poporul român nu mai revendică faţă de nimeni dreptul său la autodeterminare, nu-l cere nimănui ci-l decretează ca pe un drept natural, sacru al său”.


Rezolutia de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918.

       Hotărârea adunării de la Alba Iulia, act de o deosebită importanţă politică şi juridică, prevede unirea definitivă a Transilvaniei şi Banatului cu România, şi stipula principiile fundamentale ce ar urma să stea la baza noului stat român: deplina egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate şi religie, înfăptuirea unui regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, colaborarea cu toate naţiunile lumii. Hotărârea a fost întâmpinată cu un entuziasm de nedescris atât de cei peste 100 000 de participanţi la adunarea de pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, cât şi de întregul popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor. În Consiliul Dirigent ales la 2 decembrie 1918, care avea să conducă treburile Transilvaniei până la 2 aprilie 1920, Vasile Goldiş a deţinut funcţia de ministru al instrucţiunii şi naţionalităţilor. El a fost preşedinte al delegaţiei care a prezentat la Bucureşti actul Unirii.

       Cu ocazia primirii delegaţiei în sala tronului a rostit o vibrantă cuvântare în care făcea bilanţul luptelor de secole a poporului român pentru unitatea naţională.