Începând din 1890 devine membru şi apoi secretar al Casinei Române din Braşov unde promovează cu consecvenţă tradiţiile naţionale româneşti. În timpul procesului Memorandiştilor, intentat conducătorilor Partidului Naţional Român de către autorităţile maghiare, la Cluj în 1892, este mobilizată din Braşov, prin activitatea agitatorică a lui Vasile Goldiş şi a altor fruntaşi politici, o delegaţie de 200 de români care participă la proces exprimându-şi solidaritatea cu acuzaţii.

       De altfel, un an mai târziu în 1893, devine el însuşi membru al Partidului Naţional Român şi colaborator activ al ziarului „Tribuna” din Sibiu. Între 1895-1901, Goldiş este secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”, sprijină mişcarea teatrală a românilor transilvăneni publicând articole pe această temă, preocupându-se de alcătuirea de repertorii adecvate echipelor de artişti amatori, iniţiind anuarul societăţii şi stimulând permanent strângerea de mijloace băneşti necesare creării fondului propus. Din 1897 devine colaborator permanent al ziarului „Tribuna poporului” din Arad unde semnează articolul redacţional, susţinând alături de Vasile Lucaciu şi Ioan Rusu-Sirianu noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar. Legăturile cu acest cerc îl determină ca la 1 iulie 1901 să părăsească definitiv Braşovul şi să stabilească la Arad unde devine secretar al Episcopiei Ortodoxe Române iar mai târziu profesor şi director al Şcolii Superioare de Fete din localitate.

       Începând cu anul 1905, Vasile Goldiş se consacră mai ales activităţii politice. La 10 ianuarie 1905, în cadrul conferinţei Partidului Naţional Român, cere cu insistenţă alături de alţi membri să fie ambandonată tactica rezistenţei pasive faţă de politică oficială promovată de guvernele de la Budapesta şi Viena faţă de români şi să fie înlocuită cu o tactică activă, elastică, care să ţină cont de conjunctura actuală şi de sarcinile imediate ce stau în faţa poporului român din Transilvania. Această tactică cunoscută sub denumirea de „noul activism” deşi nu a fost adoptată principial la conferinţă a fost însă urmată de aproape toţi conducătorii şi activiştii P.N.R. Goldiş însăşi în calitate de deputat în parlamentul maghiar pentru circumscripţia Radna, între anii 1906-1910 a intervenit de numeroase ori(22 discursuri) împotriva diverselor legi asupritoare de naţionalităţi. Redactează împreună cu Emanoil Ungureanu şi Ioan Mihu un memoriu pe care acesta din urmă îl înaitează guvernului la 13 septembrie 1910 din partea Partidului Naţional Român ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia.

       Memoriul cuprinde revendicările româneşti: recunoaşterea legalã a P.N.R., legiferarea votului universal, introducerea limbii române în administraţie şi justiţie, autonomia bisericii româneşti, abrogarea legii Apponyi. Toate aceste cereri îndreptăţite sunt respinse, oferindu-se în schimb dizolvarea P.N.R. şi contopirea cu alte partide politice oficiale din Ungaria. În legătură cu poziţia adoptată de guvernul maghiar, Vasile Goldiş îi scrie lui Ioan Mihu „Fără recunoaşterea Partidului Naţional Român ca partid constituţional şi fără admiterea validităţii politice a poporului român în conformitate cu însemnătatea sa numerică, economică şi culturală în statul ungar, niciodată nu voi primi nici un fel de tranzacţiune nici cu guvernul ţării nici cu vreun partid”, dovedindu-se încă odată militant consecvent, situat pe poziţie fermă în mişcarea naţională românească.

       Diferenţele de opinii faţă de tratativele cu guvernul maghiar crează în jurul anilor 1910-1911 greve disensiuni în cadrul Partidului Naţional Român având ca rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este necesar să le îmbrace lupta de emancipare naţională : orientarea radicală susţinută în general de membrii tineri ai partidului grupaţi în jurul ziarului Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisofor Ghibu, Vasile Bocu etc. şi cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului. Vasile Goldiş face parte mai întâi din grupul intransigenţilor, apoi dându-şi seama că un conflict ar putea avea consecinţe ireparabile asupra activităţii partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu şi Ştefan Cicio-Pop să menţină unitatea de acţiune a românilor ardeleni.

       În aceste condiţii primeşte să conducă ziarul „Românul” fondat la Arad de la 1 ianuarie 1911, care după încetarea apariţiei în martie 1912 a ziarului „Tribuna” a devenit cartierul general al luptei politice româneşti, pregătind Unirea cea mare, anunţând pe orice cale prăbuşirea iminentă a Imperiului Austro-ungar. În calitate de director al ziarului, Vasile Goldiş refuză semnarea declaraţiei de fidelitate faţă de guvernul contelui Tisza în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei. Acest act de curaj, calificat de autorităţile maghiare drept atitudine duplicitată şi lipsită de patriotism a determinat suspendarea, în martie 1916, a ziarului „Românul” care va reapare abia în preajma evenimentelor de la Alba Iulia. În perioada Primului Război Mondial, Vasile Goldiş continuă să combată politica oficială care urmărea cu şi mai mare asiduitate desnaţionalizarea românilor din Transilvania.

       El protestează împotriva abuzurilor faţă de populaţia românească, împotriva internării în lagăre a unor români consideraţi suspecţi de către guvern, împotriva gravelor prejudicii aduce învăţământului prin ocuparea şcolilor de către armată sau prin restrângerea autonomiei şcolilor româneşti. În condiţiile înfrângerii monarhiei austro-ungare pe toate fronturile, lupta de eliberare a popoarelor din Imperiu şi în mod firesc şi a poporului român lua amploare deosebită, afirmându-se în mod categoric prinpiul autodeterminării naţionale. Membii comitetului executiv al Partidului Naţional Român se întrunesc din iniţiativa lui Aurel Lazăr la Oradea şi în urma examinării situaţiei politice hotărăsc redactarea unei declaraţii care urma să fie prezentată în parlamentul maghiar. Declaraţia redactată de Vasile Goldiş invocă dreptul firesc al naţiunilor de a dispune singure de soarta lor şi reclamă şi pentru naţiunea română dreptul „ca liberă de orice înrâurire străină să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere”.

       După Unire, Vasile Goldiş a făcut parte din guvernele de la Bucureşti conduse de I.C. Brătianu (1918-1919), A. Văitosanu (1919-1920), A. Averescu (1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţiile Radna(1919), Pecica şi Ineu(1922). În 1919 este ales membru al Academiei Române. Continuă să militeze cu intransigenţă pentru respectarea de către toate guvernele şi partidele a principiilor democratice exprimate în Declaraţia Adunării de la Alba Iulia preocupat ca la procesul desăvârşirii idealului de stat naţional unitar şi democratic să ia parte activă toate clasele sociale. Denunţă în repetate rânduri îndepărtarea claselor avute de programul de democratizare a vieţii publice româneşti, fapt care determină scăderea treptată a rolului său politic.

       În 2 mai 1926, congresul Partidului Naţional Român convocat la Sibiu din iniţiativa lui Vasile Goldiş, îl alege pe acesta ca preşedinte şi declară rupte relaţiile cu Iuliu Maniu. După scurt timp însă, Vasile Goldiş preferă să se retragă din viaţa politică mâhnit de nedreptăţile sociale, de corupţia şi ambiţiile oamenilor politici şi să se dedice mai ales activităţii culturale. Între anii 1923-1932, Vasile Goldiş deţine funcţia de preşedinte al societăţii Astra a cărei activitate o orientează spre emanciparea socială şi culturală a maselor. Organizează sărbătorirea cu fast a unor personalităţi ardelene cum sunt Gheorghe Lazăr şi Avram Iancu, cu care ocazie elogiază în discursuri memoriale viaţa şi activitatea acestora, închinată naţiunii române.